Feeds:
Articole
Comentarii

Scenariu de viaţă în AT (Analiză Tranzacţională): este un plan de viaţă decis de copil, însă neconştientizat, direcţionat spre un rezultat, întărit de părinţi. Scenariul este o poveste de viaţă pe care o brodăm în copilăria mică şi deseori trăim conform ei la maturitate. Intriga poveştii este alcătuită înainte de a ne apare limbajul, apoi în copilărie adăugăm detalii şi în adolescenţă o mai reexaminăm. La maturitate, trăim conform scenariului de viaţă, organizându-ne astfel încât evenimentele vieţii să corespundă scenariului prestabilit.

Realitatea este redefinită subiectiv, pentru a confirma scenariul de viaţă. Un copil poate lua o decizie de script-scenariu de pe urma unui eveniment unic de viaţă traumatizant (de exemplu despărţirea de mamă poate să îl facă pe un copil să spună „nu voi mai avea încredere în nimeni” astfel va lua decizia să nu fie apropiat de alţii, sau un tată abuziv o poate face pe fată să ia decizia „bărbaţii îţi fac rău şi deci nu trebuie să ai încredere în ei”). Scenariul de viaţă poate fi schimbat dacă trecem prin evenimente „şoc” în viaţă sau prin psihoterapie.

Stilul vieţii este un cluster de convingeri şi atitudini, coerent, constant, pe care-l creăm în copilăria mică, înainte de apariţia limbajului. Convingerile noastre despre noi înşine, alţii, viaţă în general fac parte din logica subiectivităţii noastre, o logică privată. Noi nu suntem adesea conştienţi de stilul vieţii şi acest lucru se observă că de multe ori ca adulţi nu acţionăm gândind în situaţia de „aici şi acum”, ci acţionăm cu strategiile din copilărie, care nu mai corespund în prezent şi pot fi greşite. Convingerile stilului vieţii se demontează în: conceptul de sine, idealul de sine, imagine a lumii şi convingeri etice. Logica privată a unora dintre noi conţine convingeri disfuncţionale gen: „viaţa este nedreaptă”, „bărbaţii sunt nesimţiţi”, „femeile sunt proaste”, „eu trebuie să ajut pe toată lumea”, „oamenii sunt răi”, „nu te ajută nimeni” şi multe altele de acest gen. Psihologii adlerieni spun că persoana are întotdeauna abilitatea de a schimba stilul vieţii prin experienţe de viaţă sau prin psihoterapie.

Observam o mare apropiere de concepte intre stilul vietii si scenariul de viata. În funcţie de scenariul de viaţă şi stilul vieţii unele persoane vor fi “predispuse” la traume în timpul vieţii mai mult ca altele, deoarece vor alege unele conjuncturi de viaţă traumatizante ca să le confirme scenariul. Cele două concepte sunt foarte asemănătoare şi au ca principii faptul că noi ne definim destinul de viaţă din copilărie, însă nu îl conştientizăm. Mai toate acţiunile noastre din viaţă au ca bază modul cum ne-am scris destinul. Dacă o persoană are sau nu are noroc în viaţă, acest lucru este decis de ea prin stilul său scenariul său de viaţă pe care şi l-a ales şi pe care părinţii de obicei l-au întărit şi încurajat inconştient.

Vestea bună este că putem scăpa de vraja negativă. Cum? Demontând “programarea” inconştientă, conştientizând de unde vine, apoi luănd decizia să ne creăm viaţa cum dorim. Acest drum e destul de lung şi se face de obicei cu multă muncă de introspecţie şi analiză, însă nu este imposibil.

Revenind la simptome, nu este deloc greu de crezut ca o stare depresiva a unui membru de familie nu este decit exprimarea unei atmosfere incarcate de familie, sau tulburarea afectiva a sotiei este exprimarea depresiei sotului, sau boala la plamini a unei femei nu arata decit o trauma a unui stramos care a murit de o boala la plamini. In aceeasi ordine de idei, un copil nascut intr-o familie poate contine in el toate traumele unui  secret de familie, exprimind acel secret printr-o boala. Nu de putine ori am vazut la spital copii cu afectiuni fizice destul de grave care aratau majoritatea o trauma petrecuta in acele familii.

În cazul unor adolescenţi, simptomul consumului de droguri nu arată de fapt decât o încercare de “a rezolva” problemele personale şi de cuplu ale părinţilor lor. De multe ori şi părinţii sunt dependenţi de vreo substanţă alcool sau tutun şi atunci terapia personală a adolescentului respectiv este neproductivă şi neeficientă, până ce adulţii nu îşi fac propria terapie personală şi de cuplu.

La spital vin multe persoane destul de anxioase cu copii mici, foarte preocupate la boala copilului lor, care rareori este gravă. Când fac anamneza şi întreb de sarcini pierdute sau dolii în familie, multe spun: “da, a decedat acum şase luni bunicul sau am pierdut o sarcină însă am trecut repede peste şi acum ne bucurăm de copilul acesta”. Culmea este că această trecere “peste” aşa de rapidă face ca acel copil să fie bolnav şi ca părinţii să se anxieteze la orice semn de boală a copilului. Când o familie nu îşi trăieşte pierderile, devine foarte vulnerabilă la orice semn care reaminteşte de pierderea din trecut. Familia va face din ţânţar armăsar la orice mic semn de boală a copilului viu, deoarece ei au teamă de pierdere din trecut, pierdere pe care nu au trăit-o. Simptomele copilului, nu arată uneori decât doliile netrăite ale familiei. Din păcate tocmai această anxietate puternică a unuia dintre părinţi sau a ambilor, îl face pe copilul supravieţuitor să fie bolnav. Dacă mama şi-ar trăi doliul la modul autentic şi profund, copilul nou ar fi mult mai sănătos şi mai neîmpovărat. El este dublu împovărat, de spectrul copilului mort şi de durerea părinţilor săi.

Fiecare persoană trece prin doliu în felul său. Este important să trecem prin doliu, deşi e un proces dureros este foarte necesar şi sănătos. Nu este nevoie musai să fi avut un trecut foarte dureros ca să ne conştientizam emotiile, sentimentele, sa le acceptam şi sa le înţelegem. Chiar şi o persoană echilibrată psihologic trece de câteva ori în viaţă prin pierderi. Pentru acele pierderi are nevoie să treacă prin doliu. Şi pentru o pierdere a unei jucării sau bijuterii este nevoie de a face travaliul de doliu.

Omul occidental este obişnuit în genere a vorbi despre pierdere, numai în condiţiile în care are un deces în familie, când se desparte de vreun partener-parteneră, când iese la pensie, neluând în seamă alte pierderi: pierderea unui inel, pierderea unui zâmbet, pierderea timpului, pierderea statutului social, pierderea încrederii în sine, pierderea sănătăţii, pierderea stimei de sine sau imaginii despre propriul corp, pierderea unui gând frumos, pierderea tinereţii.

Societatea occidentală a pierdut contactul cu ritualurile străvechi de jelire. Astfel oamenii care trec printr-o pierdere au diverse convingeri disfuncţionale, deloc constructive, referitoare la trăirea doliului. Doliile patologice, depresiile care apar după doi ani de la decesul cuiva, adicţiile (fumat, alcool, drog, sex, mâncare, muncă) nu arată decât că doliul nu a fost trăit real, ci doar simulat.
Pentru a trece bine prin doliu avem nevoie să ne rezolvăm unele evenimente din trecut în care noi supravieţuitorii şi persoana decedată, pierdută din viaţa noastră am luat parte.

BIBLIOGRAFIE

CRISTIANA ALEXANDRA LEVIŢCHI, TOMA CLARA  – Vorbe fără Glas. Cum facem faţă pierderilor, separărilor şi violenţelor din viaţa noastră, Bucureşti, Ascendent, 2009

Autoare  Cristiana Alexandra Leviţchi

Absolventă a Facultăţii de Sociologie, Psihologie şi Pedagogie, Specializarea Psihologie, Universitatea Bucureşti. Formare în psihoterapie experienţială a unificarii, psihoterapie adleriană, NLP (programare neurolingvistică), constelaţii familiale, specializare în comunicare şi managementul resurselor umane, coaching, în formare în analiză tranzacţională, participare la o serie de workshop-uri de formare continuă:  în gestaltterapie, somatoanaliză, psihoterapia cuplului şi sexologie.
Lucrează în cadrul spitalului dr. “V. Gomoiu” şi în particular, ca psiholog clinician – psihoterapeut. Oferă servicii de dezvoltare personală, consiliere, consultanţă, psihoterapie adulţi şi cupluri, parenting, coaching, constelaţii familiale. A colaborat ca redactor la revista Psihologia Azi Magazin.
Autoare a cărţilor:
•    Si Dumnezeu poarta negru uneori – Incursiune in partea ascunsa din noi – editura Ascendent 2006
•    Istorii la o cafea cu ciocolata – Cazuri terapeutice istorisite inedit – colectia Ascendent Psihologic, editura Ascendent 2007
•    Istorii la umbra unor castele vechi – Cazuri terapeutice istorisite inedit – colectia Ascendent Psihologic, editura Ascendent 2007
•    Istorii cu parfum de leandri – Cazuri terapeutice istorisite inedit – colectia Ascendent Psihologic, editura Ascendent 2008
•    Vorbe fara glas. Cum sa facem fata pierderilor, separarilor si violentelor din viata noastra, in colaborare cu Toma Clara, editura Ascendent, 2009
•    Joc de carti in Doi pentru Amindoi (dezvoltare personala pentru cuplu) impreuna cu Toma Clara, editura Ascendent, 2010
•    Despre iluzii, mituri, amagiri, impreuna cu Toma Clara, editura Ascendent, 2011
Are publicate diverse articole în diverse reviste şi ziare şi a fost invitată la diferite emisiuni Tv.
Site: www.sensart.ro
Blog: cristianaalexandralevitchi. wordpress.com

Anunțuri

Fiecare urmaş nu numai că preia inconştient caracteristicile familiei sale, ci se simte “dator” să le ducă mai departe, din fidelitate de familie şi din speranţa naivă că ar putea să răscumpere cumva viaţa strămoşilor lui. Descendentul este loial prin alegerea meseriei, alegerea tipului de partener conjugal, alegerea tipului de relaţie de cuplu, alegerea bolilor chiar. Şi alegerile aparent opuse înseamnă tot fidelitate. Să spunem că o femeie a avut un tată alcoolic şi îşi alege un soţ care nu pune alcool în gură. Alegerea ei este rodul unei temeri puternice de tatăl ei şi de trecut, nu este o alegere conştientă şi realistă. Atâta timp cât alegerile noastre sunt condiţionate de trecut ele nu sunt libere şi autonome. Loialitatea faţă de familie este atât de puternică încât şi copiii adoptaţi preiau din inconştientul familiei de adopţie.

Multe tipuri de psihoterapii vorbesc fiecare în stilul său, despre modul de a fi în lume a oamenilor, de modul lor de reacţie la evenimentele vieţii, de felul de a se vedea pe ei înşişi, ceilalţi, viaţa în genere. Celebra lege a atracţiei pe care multa lume o cunoaste, este simplă: ceea ce crezi în subconştientul tău se “materializează”. Dacă tu crezi că eşti o persoană rea şi că nu meriţi nimic în viaţă este posibil ca viaţa să îţi îndeplinească ce ţi-ai dorit (adică să nu primeşti nimic). În psihologie fenomenul se numeşte “profeţie autoâmplinită” (Dacă voi crede că nu pot avea încredere în oameni voi atrage tocmai acei oameni care îmi vor înşela încrederea pentru că eu însămi sunt suspicios/oasă şi transmit neîncredere, în acest sens  îmi întăresc credinţa). Profeţia autoâmplinită se recunoaşte când o persoană spune după un eşec: “Ştiam eu că aşa va fi”.

Evident, toţi avem anumite blocaje, anumite dificultăţi, anumite probleme în viaţă. Nu există persoană fără un mic blocaj pe un domeniul al vieţii, însă sunt persoane care au “ghinioane” mari pe toate domeniile vieţii (în plan personal, social, relaţional).
Există persoane care cred că li se fac “vrăji”, că sunt “blestemate”, că “nu au noroc”. Partea proastă este că sunt într-o “vrajă”, însă într-o vrajă “ţesută” inconştient de către ele şi străbunii lor. Aşa se explică proverbul “Aşchia nu sare departe de trunchi”. Această vrajă o “preiau”, o “înghit” pe nemestecate şi o duc mai departe la generaţiile viitoare. Aşa cum nenorocul se transmite de la părinţi la copii şi norocul se transmite. Un “noroc” este o permisiune data de vreun strămoş generaţiilor următoare. Dacă bunicul a fost moşier, este posibil ca şi nepoţii să facă afaceri profitabile.

De multe ori noi acţionăm după acele scheme din copilărie şi la maturitate, prin diverse convingeri şi decizii de viaţă luate timpuriu, înainte de achiziţia limbajului. Fiecare om îşi formează un scenariu de viaţă conform lui E Berne  sau un stil al vieţii conform lui A Adler.

Partea a treia o puteti citi pe site maine seara.

Cristiana Alexandra Leviţchi

Absolventă a Facultăţii de Sociologie, Psihologie şi Pedagogie, Specializarea Psihologie, Universitatea Bucureşti. Formare în psihoterapie experienţială a unificarii, psihoterapie adleriană, NLP (programare neurolingvistică), constelaţii familiale, specializare în comunicare şi managementul resurselor umane, coaching, în formare în analiză tranzacţională, participare la o serie de workshop-uri de formare continuă:  în gestaltterapie, somatoanaliză, psihoterapia cuplului şi sexologie.
Lucrează în cadrul spitalului dr. “V. Gomoiu” şi în particular, ca psiholog clinician – psihoterapeut. Oferă servicii de dezvoltare personală, consiliere, consultanţă, psihoterapie adulţi şi cupluri, parenting, coaching, constelaţii familiale. A colaborat ca redactor la revista Psihologia Azi Magazin.
Autoare a cărţilor:
•    Si Dumnezeu poarta negru uneori – Incursiune in partea ascunsa din noi – editura Ascendent 2006
•    Istorii la o cafea cu ciocolata – Cazuri terapeutice istorisite inedit – colectia Ascendent Psihologic, editura Ascendent 2007
•    Istorii la umbra unor castele vechi – Cazuri terapeutice istorisite inedit – colectia Ascendent Psihologic, editura Ascendent 2007
•    Istorii cu parfum de leandri – Cazuri terapeutice istorisite inedit – colectia Ascendent Psihologic, editura Ascendent 2008
•    Vorbe fara glas. Cum sa facem fata pierderilor, separarilor si violentelor din viata noastra, in colaborare cu Toma Clara, editura Ascendent, 2009
•    Joc de carti in Doi pentru Amindoi (dezvoltare personala pentru cuplu) impreuna cu Toma Clara, editura Ascendent, 2010
•    Despre iluzii, mituri, amagiri, impreuna cu Toma Clara, editura Ascendent, 2011
Are publicate diverse articole în diverse reviste şi ziare şi a fost invitată la diferite emisiuni Tv.
Site: www.sensart.ro
Blog: cristianaalexandralevitchi. wordpress.com

Viaţa se naşte din moarte şi ambele sunt două feţe ale aceleiaşi monede. Aproape nu există persoană care să nu fi trecut printr-o traumă, o pierdere, o separare, fie decesul unei fiinţe dragi, fie pierderea unui ideal, pierderea face parte din viaţă şi nu putem s-o ignorăm. Pornind chiar de la naştere noi trecem printr-o traumă. As spune ca uneori si viata intrauterina pentru unele persoane constituie o trauma. După naştere, începe un şir lung de etape, schimbări în viaţă care toate presupun o separare, o pierdere şi un câştig.

Deseori, lipsa conştientizării acestor pierderi duc la probleme psihoemoţionale şi psihosomatice care nu sunt recunoscute ca având cauza în incapacitatea de a trăi acele pierderi. A nu parcurge toate etapele unui doliu înseamnă a nu te putea desprinde şi a nu te implica în viaţă autentic.

In lucrul meu terapeutic am observat ca, sub un simptom, fie el atac de panica, fobie, anxietate, tulburare afectiva, cefalee, enurezis, se afla deseori mai multe traume cumulate ale acelei fiinte, care ii apartin si le duce cu ea din viata intrauterina, sau copilaria mica, sau care nu ii apartin ei ci unei rude din familia ei, sau unui intreg clan. Nu de multe putine mi-a fost dat sa descoper impreuna cu clientii resorturile subtile ale simptomelor lor.

Daca vedem simtomul (atacul de panica, starea de deprimare, somatizarea, tulburarea afectiva, fobica) ca o poveste pe care ne-o spune clientul despre propria familie, teoria nu ni se mai pare greu de crezut.
O separare, o pierdere, un doliu netrait poate sa se manifeste dupa mai multi ani printr-un simptom emotional, somatic. Orice schimbare (fie ea firească sau nu: grădiniţă, şcoală, facultate, părăsirea cuibului, căsătorie, mutarea în altă casă, primul copil, îmbătrânirea, pensionarea, şomaj, deces) implică o separare şi o pierdere.

Cel care a creat terapia transgeneraţională de familie este psihiatrul Murray Bowen. Această teorie poate fi aplicată şi la nivel de grupuri medii, mari: corporaţii, popoare. Conform acestui psihiatru, familia e un sistem şi ce se întâmplă la un membru al sistemului afectează întreg sistemul. La fel sistemul influenţează persoana. Psihologia transgeneraţională de familie arată ca familia de origine are o influenţa mai mare decât ne-am închipui. Terapeuţii transgeneraţionali consideră că astfel de transmitere psihologică se face la nivel şi mai înalt decât o familie, grup social mai larg, chiar societate.

O persoană are o individualitate, însă face parte şi dintr-o familie de care este legată cu fire nevăzute, chiar şi în cazul când nu a ţinut legătura cu familia. Orice familie are o atmosferă inconştientă care se propagă la membrii ei. Aceeaşi atmosferă de familie se întâlneşte la întregi familii care aparţin mai multor generaţii. Oamenii de la ţară spun: “se trage din neamul lui X şi este ca unchiul său” referindu-se la această transmitere peste generaţii.

Avind aceste informatii, putem sa analizam o trauma, o pierdere dintr-o perspectiva mai larga. Ceea ce s-a întâmplat cu un strămoş ne afectează pe noi şi generaţiile ce vin. Preluăm de la strămoşi fizicul, profesia, modul de relaţionare cu alţii, talentele şi capacităţile, calităţile, defectele, slăbiciunile, traumele, durerile, capacitatea de a fi fericiţi sau nefericiţi. Aşa cum se transmit genele se transmit şi tiparele de gândire, ideile, sentimentele, stilurile comportamentale, traumele dintr-o generaţie în alta.

Aşa cum există un inconştient propriu, există şi un inconştient de familie care se preia, mai ales dacă membrii familiei respective nu îşi recunosc, conştientizează problemele, trăirile şi gândurile, nu îşi trăiesc doliile, le neagă, le ţin secrete. În multe familii se repetă nu numai datele de naştere, deces ci şi prenumele altor strămoşi . De exemplu in iulie 2000 moare o rudă, în iulie 2001 se naşte un copil în acea familie, sau tatăl a murit la 63 de ani, fiul va muri la aceeaşi vârstă, mama are primul copil la 24 de ani, fiica va avea primul copil cam în jurul aceleiaşi vârste, căsătoria părinţilor s-a înfăptuit în luna august, logodna copiilor se înfăptuieşte tot în august şi tot aşa. Alteori nepotul şi bunicul sunt născuţi în aceeaşi zi, sau în aceeaşi lună fiind aceeaşi zodie, sau un nepot se naşte în semnul ascendentului bunicului său al unui părinte.

Sunt persoane care şi la vârsta adultă au simptome care nu pot fi explicate prin problemele lor de zi cu zi, sau de cuplu. Spre exemplu o persoană are la un moment dat o complicaţie după o răceală puternică la rinichi, care nu a cedat aşa uşor. Căutând în trecutul strămoşilor află că o mătuşă din partea mamei a murit dintr-o complicaţie la rinichi. Altă persoană acuză nod în gât şi sufocare. Având în vedere că în afară de aceste simptome somatice, nu acuza şi altele care să ducă la un diagnostic clinic şi că persoana este în general mulţumită de viaţa ei, aceste simptome o pun pe gânduri. Căutând corelaţii pe linie de familie află că un bunic a murit sugrumat.

Unii dintre clientii mei cu atacuri de panica, au descoperit pe parcursul terapiei ca la nastere s-au nascut cu circulara de cordon. Deloc intimplator, mai apoi in viata la diversi stimuli care aminteau inconstient de trauma intrauterina aveau simptome de panica si anxietate.

Partea a doua al acestui articol o veti putea citi pe site maine seara.

Autor Cristiana Alexandra Leviţchi

Absolventă a Facultăţii de Sociologie, Psihologie şi Pedagogie, Specializarea Psihologie, Universitatea Bucureşti. Formare în psihoterapie experienţială a unificarii, psihoterapie adleriană, NLP (programare neurolingvistică), constelaţii familiale, specializare în comunicare şi managementul resurselor umane, coaching, în formare în analiză tranzacţională, participare la o serie de workshop-uri de formare continuă:  în gestaltterapie, somatoanaliză, psihoterapia cuplului şi sexologie.
Lucrează în cadrul spitalului dr. “V. Gomoiu” şi în particular, ca psiholog clinician – psihoterapeut. Oferă servicii de dezvoltare personală, consiliere, consultanţă, psihoterapie adulţi şi cupluri, parenting, coaching, constelaţii familiale. A colaborat ca redactor la revista Psihologia Azi Magazin.

Autoare a cărţilor:
•    Si Dumnezeu poarta negru uneori – Incursiune in partea ascunsa din noi – editura Ascendent 2006
•    Istorii la o cafea cu ciocolata – Cazuri terapeutice istorisite inedit – colectia Ascendent Psihologic, editura Ascendent 2007
•    Istorii la umbra unor castele vechi – Cazuri terapeutice istorisite inedit – colectia Ascendent Psihologic, editura Ascendent 2007
•    Istorii cu parfum de leandri – Cazuri terapeutice istorisite inedit – colectia Ascendent Psihologic, editura Ascendent 2008
•    Vorbe fara glas. Cum sa facem fata pierderilor, separarilor si violentelor din viata noastra, in colaborare cu Toma Clara, editura Ascendent, 2009
•    Joc de carti in Doi pentru Amindoi (dezvoltare personala pentru cuplu) impreuna cu Toma Clara, editura Ascendent, 2010
•    Despre iluzii, mituri, amagiri, impreuna cu Toma Clara, editura Ascendent, 2011
Are publicate diverse articole în diverse reviste şi ziare şi a fost invitată la diferite emisiuni Tv.
Site: www.sensart.ro
Blog: cristianaalexandralevitchi. wordpress.com

Am citit pe site-ul revistei www.dailybusiness.ro despre  „Sindromul sarbatorilor”,sindrom care incearca sa explice fenomenul magazinelor neancapatoare din preajma sarbatorilor, desi economia este in criza. Acest sindrom este descris ca fiind un fel de boala sociala care se manifesta in preajma sarbatorilor importante cum sunt Craciunul, Revelionul, Pastele.

Frustrarile de tot felul care se acumuleaza de-a lungului anului au nevoie sa fie compensate cumva.Companiile de marketing accentueaza existenta frustrarilor si evidentieaza compensarea lor prin cumparaturi. Se accentueaza ideea ca daca cumperi diverse produse, acestea te vor face fericit. Si de Craciun toata lumea „trebuie sa fie fericita”. Si cu cat cumparam mai mult cu atat vom fi mai fericiti.

Sunt de acord ca anumite nevoi care nu si-au gasit raspunsul in mod autentic au nevoie sa fie compensate cumva. Si cumparaturile pot sa aduca astfel de compensari. Insa sesizez existenta triunghiului dramatic care se joaca la greu.

Aud des la televizor in aceste zile expresia „ Sa aducem bucurie in sufletele lor…”. Observ o atitudine persecutorie din partea unora in a-i „face fericiti pe ceilalti”. Fara ca acesti „ceilalti” sa ceara ajutorul in vre-un fel neaparat.
Presiunea de a-i obliga pe oameni sa se bucure in preajma sarbatorilor este persecutorie. E ca si cum e ceva in neordine cu ei. Cei care sufera trebuie sa nu mai sufere. Ca cei care ii forteaza sa fie fericiti au nevoie sa se simta „oameni buni”.  Adica pozitia din care ei relationeaza este: „eu sunt ok, tu nu esti ok”.

In perioada Craciunului se manifesta la nivel social starea eului de parinte. Sunt foarte mult luate in considerare traditile.

Pare sa fie un fenomen de persecutie la adresa copilului nostru interior. O presiune sociala, mult mediatizata si promovata de companiile de marketing. Sa cumparam cadouri si sa oferim cadouri. Neaparat. Si presiunea e ca trebuie sa te bucuri, trebuie sa cumperi cadouri, trebuie sa primesti cadouri. Ideea este ca,  vrei nu vrei trebuie sa te bucuri, sa crezi in magie. E un fel de persecutie din starea de parinte a societatii catre starea de copil. Din copilul nostru simtim presiunea de a ne conforma acestor mesaje. De a actiona din copilul nostru adaptat. Cu atat mai mult cu cat reclamele intaresc aceasta presiune.

Sunt multe filme in aceasta perioada in care, pe de o parte unele persoane cred in Mos Craciun si in magia asociata cu acest eveniment, si pe de alta parte, persoane care nu cred in Mos Craciun, si nu se simt tocmai fericite. In mai toate filmele actiunea se petrece in jurul ideii ca cei care cred se dau peste cap sa ii determine pe cei care nu cred, sa creada. Evident, in final si necredinciosii se deschid si „se bucura” de magia descoperita.

E ca si cum un parinte are nevoia sa aiba impact asupra copilului si il forteaza sa se bucure, chiar daca acesta nu simte bucurie. Nu e acceptabil sa nu se bucure de „Magia Craciunului”. Nu exista nici un pic de respect sau intelegere la adresa acelui copil sau la adresa suferintei lui. Acest parinte seamana cu un parinte narcisic.

Sigur ca acesta este doar un punct de vedere. Sunt convinsa ca exista si alte modalitati de a percepe acest fenomen.  Daca aveti o perspectiva diferita sau daca aveti subiecte preferate despre care doriti sa scrieti si sa apara pe acest site va invit sa imi scrieti (analizatranzactionalabv@yahoo.com) si pot sa postez articolul vostru.

Am infiintat pe site categoria “Invitati” unde o sa postez articole de-ale colegilor in formare in Analiza Tranzactionala. Conditia pentru a posta aceste articole este sa folositi elemente din AT in explicarea fenomenelor despre care doriti sa scrieti.
Articolele vor sa fie un fel de „psihologie la microscop”, o intelegere a lumii prin prisma AT-ului. Alaturi de articole pot sa postez si o scurta descriere a voastra, date de contact, o fotografie .

„Trei sunt lucrurile care ii fac pe oameni sa isi doreasca sa se schimbe.

Unul dintre ele este  acela ca si-au facut suficient rau. S-au lovit cu capul de acelasi prag de atatea ori incat s-au hotarat ca le ajunge. Au investit pentru atat de mult timp in aceleasi masini de joc automate fara sa castige nimic, insa sunt in sfarsit dispusi fie sa inceteze sa se mai joace, fie sa treaca la altele. Au dureri de cap. Ulcerul le provoaca sangerari. Au devenit alcoolici. Au decazut. Cersesc eliberarea. Isi doresc sa se schimbe.

Un alt lucru care ii face pe oameni sa isi doreasca schimbarea este un tip lent de disperare numit plictiseala sau “spleen”. Aceasta este situatia persoanei care trece prin viata spunand “Si ce?”. Este pregatita sa se schimbe.

Ce-l de-al treilea lucru care ii face pe oameni sa isi doreasca sa se schimbe este descoperirea neasteptata ca pot face acest lucru. Acesta este unul din efectele observabile ale Analizei Tranzactionale. Multe persoane care nu au aratat un interes deosebit catre schimbare au fost expuse Analizei Tranzactionale prin seminarii sau auzind despre ea din alta parte. Aceasta cunoastere a produs un entuziasm fata de noi posibilitati, care a dus la investigatii suplimentare si la o dorinta de schimbare crescanda.

Exista si genul de pacient care, desi sufera din cauza unor simptome ce il incapaciteaza, tot nu vrea sa se schimbe cu adevarat. Contractul lui de tratament spune: “Voi promite sa te las sa ma ajuti daca nu trebuie sa ma insanatosesc”. Totusi, aceasta atitudine negativa se schimba pe masura ce pacientul incepe sa vada ca exista cu adevarat un alt mod de a trai. O cunoastere functionabila a PAC face posibil ca adultul sa exploreze frontiere noi si interesante de viata, o dorinta care a existat intodeauna, dar care fusese ingropata sub povara lui NON-OK.” Preluat din “Eu sunt ok, tu esti ok”- Thomas A. Harris,  Editura Trei

Am inceput formarea in psihoterapie in anul al II- lea de facultate, stiind din gimnaziu ca dorinta mea este de a deveni psihoterapeut.

Mi-am inceput periplul psihoterapeutic cu un an de psihodrama, care a fost interesant deseori plin de umor, coeziv, fara a-mi gasi insa locul in aceasta scoala.

Apoi am inceput formarea in analiza existentiala si logopedie pentru 3 ani, demers pe care l-am finalizat cu certificarea de consilier. Acum stiam mai multe decat inainte, invatasem despre un sistem motivational coerent insa nu aveam inca acces la conexiuni  relationale.Nu primisem informatii despre reglarea relatiei terapeutice si despre utilizarea ei in intelegerea procesului clientului.

Apoi am inceput formarea in hipnoza si terapie eriksoniana , obtinand nivelul de psihoterapeut in supervizare. Aceasta formare mi-a facilitat accesul la multe tehnici pentru diferite simptome, insa nu mai mult decat atat. Inca nu aveam nici o paradigma pentru intelegerea dinamicii relatiei psihoterapeutice si aceasta lipsa devenea tot mai frustranta.

In 2003 am inceput trainingul in AT. Primisem recomandari pozitive despre trainer (John Parr). Am fost foarte multumita de cadrul in care se desfasura acest training, care acorda atentie atat aspectelor tehnice cat si relatiilor din grup, dinamicii si coeziunii. Trainingul AT se desfasura intr-o atmosfera stimulativa si primitoare, desi avea un numar mare de participanti. In sfarsit, gaseam raspunsurile pentru cautarile mele: o perspectiva clara asupra procesului terapeutic , o intelegere profunda asupra a originii problemelor psihologice si increderea ca oamenii se pot schimba si terapia ii poate sustine in aceasta directie.

Aportul AT-ului l-am resimtit si la nivel tehnic, am invatat cum sa diagnostichez fara sa etichetez oamenii, ci diagnosticul sa fie o modalitate de a obtine o intelegere profunda a originii problemei si a ceea ce ar putea fi util in prezent pentru a sustine persoana in a-si relua procesul de dezvoltarea a propriei identitati de acolo de unde a fost intrerupt.

Astfel am descoperit importanta unei evaluari corecte a starilor eului, tranzactiilor, pattren-ului de stroke-uri, structurarii timpului, jocurilor, racket-urilor, injonctiunuilor si deciziilor, driverelor si scenariului de viata. Am invatat cum sa leg aceste concepte pentru a descifra povestile pe care oamenii le poarta fara a fi constienti de ele si cat de utila este matricea transferentiala pentru a intelege dinamica relatiei terapeutice.

Identificand ceea ce nu functioneaza nu ofera si o solutie, dar furnizeaza indicii despre esecurile relationale din etapele timpurii ale vietii unei persoane. Astfel am invatat cum sa trasez un plan de tratament eficient, cu etape clare care sa includa ceea ce este necesar pentru ca oamenii sa poata gestiona acele esecuri si sa integreze respectivele experiente  in prezent.

In AT am gasit instrumente eficiente pentru a aduce in plan constient realitatea si a-i da un sens, proces care poate sustine persoana in a schimba pattern-urile distructive de relationare cu sine si ceilalti. Aceste pattern-uri limitau anterior potentialul de crestere al persoanei, am aflat informatii utile despre cum sa abordez aceasta situatie pentru a facilita inlocuirea lor cu modalitati noi, mai sanatoase de interactiune. Am invatat cum sa lucrez in interiorul structurii de ordin 2 pentru a forma noi pattern-uri intre P1 si C1 si pentru a recupera aspectele reprimate ale sinelui, deoarece integrarea permite oamenilor sa dezvolte capacitatea de a se bucura de viata in prezent.

Am descoperit ca drumul catre autonomie trece printr-o relatie terapeutica acordata si vindecatoare. De aceea, ca psihoterapeut, este foarte importanta crearea unui cadru securizant si continator si dezvoltarea unei relatii terapeutice cat mai adecvate nevoilor clientului.  Am descoperit valoarea si impactul pe care il au disponibilitatea si empatia, atasamentul si crearea unei legaturi care sa sustina o alianta buna pentru a crea conditiile in care persoana sa isi descopere propriul adevar . Am inteles faptul ca persoanele care vin in psihoterapie nu ne investesc cu puterea de a presupune ce e bine pentru ele, ci vin cu nevoia de a fi ascultate, de a fi invitate sa coopereze intr-un proces in care sa luam impreuna deciziile despre ceea ce ar fi cel mai terapeutic.

Consider ca acest training AT mi-a marcat profund traseul meu terapeutic si mi-a slefuit identitatea ca psihoterapeut relational. Sunt convinsa ca mediul ata de prielnic pe care l-au oferit comunitatile AT pentru experienta mea de crestere personala si profesionala, a avut un impact foatre puternic asupra optiunii mele de a deveni supervizor si formator AT, de a alege sa promovez aceasta paradigma.

AT-ul are pentru mine are la baza valori esentiale exprimate atat de elocvent prin cuvintele pline de inspiratie ale lui Shmukler (1991,pg 134), care mi-au influentat perceptia fata de rolul meu ca terapeut, formator si supervizor:” A lucra ca terapeut este o continua provocare in a ne explora si extinde ariile si zonele din noi confruntandu-ne cu o diversitate de probleme, conflicte complexe si procese dinamice constiente si inconstiente. Implicarea noastra in acest travaliu ne solicita la maxim, in permanenta resursele. Folosindu-ne de noi insine, ne descoperim slabiciunile si punctele tari si suntem determinati sa crestem si sa ne dezvoltam aspecte ale personalitatii. Suntem privilegiati sa avem o profesie care ne obliga sa traim cu o continua nevoie personala de a ne dezvolta
www.cezaradasu.ro

Vine Crăciunul şi vreau să vă împărtăşesc ce înseamnă pentru mine acest eveniment, în speranţa că vă voi provoca să căutaţi în voi sensurile cele mai profunde pe care el le are pentru voi.
Iar pentru o dezvăluire cât mai autentică, îmi voi folosi toate resursele; mă refer la cele cinci perechi de cizme oarecum magice pe care, la fel ca orice alt om, le am în dotare. Magice – pentru că odată încălţată o anume pereche, începem să simţim, gândim şi acţionăm într-un anume fel. Doar oarecum magice – pentru că, deşi invizibile, aceste încălţări sunt cât se poate de reale prin efectele lor vizibile.

Încălţându-mi cizmele moi şi catifelate de Părinte Grijuliu, mă gândesc ce pot face pentru a aduce fericire altora la această sărbătoare. Ce cadouri să le dau celor dragi? Ce pot dona pentru cei mai puţin răsfăţaţi de soartă sau cum altfel pot aduce o contribuţie la acţiunile ce le sunt destinate?

Trec la cizmele sobre şi uşor ţepene de Părinte Normativ şi vă amintesc că adevărata esenţă a Crăciunului e una spirituală şi că n-ar fi cazul să ne îndepărtăm prea tare de la valorile sale intrinseci înspre cele materiale, transformând cu frenezie „perioada sfintelor sărbători” în „perioada sfintelor cumpărături”.

Îmi încalţ cizmele practice şi comfortabile de Adult şi îi citez pe oamenii de ştiinţă care spun că şi pre-creştinii aveau o mare sărbătoare în exact aceeaşi perioadă a anului în care acum se sărbătoreşte Crăciunul. Era celebrată tot o naştere, sau mai bine zis o renaştere: cea a soarelui, care după solstiţiul de iarnă începe să-şi extindă prezenţa pe cerul emisferei nordice a planetei noastre. Tot conform istoricilor, o mare parte din obiceiurile de Crăciun sunt moştenite, cu eventuale modificări, din acele festivaluri antice.

Din cizmuliţele de Copil Adaptat, bine curăţate şi fără urmă de zgârietură pe ele, îmi pregătesc deja hainele de mers la biserică în zilele de Crăciun, caut cărticica de colinzi să mă asigur că le mai ştiu versurile şi fac curăţenie lună în casă, să ştie Moşu’ că am fost cuminte şi poate veni liniştit cu cadouri.

Iar când îmi iau cizmuliţele de Copil Liber, cele viu colorate şi călduroase, eheee, atunci să te ţii veselie! Mirosul de brad, trosnetul lemnelor în soba de la bunica, râsetele de la masa cu marea mea familie, gustul prăjiturilor cu nucă, scârţâitul paşilor pe zăpadă, colindele cântate în gura mare – uneori cu modificări spontane şi mai puţin ortodoxe, doar din spirit de joacă – toate se îmbină pentru mine în ceea ce se numeşte magia Crăciunului.

Şi-uite aşa am folosit toate încălţările de care vă spuneam. Am păstrat un mic truc pentru final: cu cizmele de Adult în picioare şi cu cipilica de Copil Liber pe cap, roşie cu moţ alb, vă mărturisesc că nu trebuie să fii copil ca să crezi în magia acestei sărbători. Pentru că orice naştere este o minune deplină – fie ea naşterea soarelui, a Mântuitorului, a unui om sau a unui zâmbet pe faţa celor de lângă tine.

  Sunt Cristina Pop, psihoterapeut în devenire, pasionată de analiza tranzacţională, mereu curioasă de  poveştile   personale ale oamenilor, puternic ataşată de sentimentul de uimire în faţa tainelor vieţii. Din când în când scriu despre astfel de subiecte pe blogul meu.